Prieteșug
Adunarea unui grup de prieteni este un moment oportun pentru a lua aminte la lucrurile frumoase din viață. E momentul când amicii își împărtășesc bucuriile, necazurile și fleacurile prin care trec zi de zi. E ceasul când tovarășii au ocazia să fie mai onești, mai deschiși... mai beți. Până la urmă așa se întăresc prieteniile de o viață.
Dar dacă unii prieteni nu se mulțumesc cu atât? Dacă unii prieteni se hotărăsc să-și complice viața?
Apartamentul 13 din blocul 23 de pe strada Voivodina este locul nostru de joacă. Această adunare ad-hoc are loc într-un apartament semidecomandat cu două camere. La intrare, dăm de un hol mic, cochet, ce a fost mobilat util și plăcut. Din el putem invada bucătăria și sufrageria. Sufrageria e rezonabil de mare. Un alt hol leagă sufrageria de dormitor și baie. Un balcon stă întins lung în fața sufrageriei. Balconul ar fi fost un loc bun pentru v-ați ascunselea, dacă s-ar fi gândit cineva la asta.
Acest cuibușor de nebunii a fost aranjat cu meticulozitate, însă unele lucruri au mai fost lăsate și la voia întâmplării, tocmai pentru ca jocul să aibă parte și de hazard.
Pentru această petrecere casa a fost pigulită, camerele aerisite, biblioteca ștearsă, cărțile ordonate, gresia spălată. Fiecare colțișor a fost aranjat, iar tot felul de lucruri curioase au fost puse pe ici, pe colo, pentru a ademenii priviri și mâini iscoditoare.
Până și cele mai neînsemnate lucruri au o poveste de spus în această casă. Ușa de la balcon e ținută deschisă de o piatră albă. Ar fi putut fi o piatră oarecare, însă în acest apartament e o bucată neșlefuită de marmură din Paros. Surorile acestei pietre sunt admirate în muzee din toată lumea, sub formă de nasuri, mâini, buci și țâțe antice. Un set de căsuțe sculptate în lemn, se odihnesc pe un raft din bibliotecă și poartă povestea unui lemnar chior din Abaclia. O clepsidră ce așteaptă să fie întoarsă e umplută cu nisip roz luat, cândva, într-o toamnă caldă, din Creta.
În mijlocul sufrageriei, o masă rotundă își așteaptă invitați să se așeze ca la conferință. Masa, de obicei îndoită pe jumătate și lipită de un calorifer, e acum piesa de rezistență. O canapea și două fotolii completează camera.
Cam atât despre locație.
— Ok, suntem gata? întrebă Simona.
Simona și Sorin sunt organizatorii acestei petreceri, gazdele noastre din această noapte de pomină. Simona dă impresia unei femei plictisite ce încearcă să scape de monotonie, îi place să danseze, merge prea repede pe stradă și îl scoală din somn pe Sorin când se bâțâie noaptea. E un titirez înnăscut.
Sorin e un tip calm, ce încearcă să-i facă pe plac. El a acceptat ideea acestei seri fără reticențe, pe când alții ar fi fost ceva mai... circumspecți.
Seara a început, iar toți prietenii sunt curioși ce li s-a pregătit. Simona își adună amicii dispersați.
— Ok, suntem gata? întrebă iar Simona.
— Stai! Nu suntem toți. Ana și Alex se giugiulesc în bucătărie, se hlizi o fată cu părul prins în coc.
Încă ceva, trebuie să vă prezint și invitații.
Ana e o blondă cu părul scurt căruia îi place să stea mai mult în picioarele goale, chestie care o enervează la culme pe organizatoarea noastră. Ana emanează o nonșalanță contagioasă, oamenii se destind în prezența ei. Însă, fără să o știe, Ana deja a enervat-o pe Simona cu lăbuțele ei drăguțe ce lasă amprente pe parchetul din bucătărie.
— Ar fi bine să te duci acolo, până nu încep chestii mai serioase, ști cât e de pofticioasă, adăugă Bogdan ridicându-și sprâncenele.
Gândul Simonei sării la un fund ce se odihnește pe blatul din bucătărie. Se tot gândise la amprentele de picioare, dar acum imaginea asta le înlocuise.
— Nu fi porc, îi dădu un cot jumătatea lui mai bună.
— Parcă tu nu o ști...
— Cineva să-i cheme și pe ei, răspunse scurt Simona scuturând ușor din cap.
— Mă duc eu, acceptă înțelegătoare Cătălina.
— A rămas ca în liceu, se ascunde pe unde poate și-și face de cap, oftă Bogdan.
Bogdan și Bianca sunt cuplul ăla care se ceartă tot timpul din orice. Când îi vezi se ciondănesc. Parcă ar fi căsătoriți de-o viață. Ea cochetă și frumoasă, cu părul ridicat și gâtul lung descoperit, el subțirel, chipeș și cu un spirit de observație cârcotaș.
— Hai că i-am adus, Sorin le explica cum e cu aragazul cu inducție, îi lămuri Cătălina și se așeză lângă Corneliu.
Cătălina e o păpușă de fată, ca o figură de porțelan. Și-ar fi dorit să fie ceva mai înaltă, dar asta e, nu le poți avea pe toate. Etern optimistă, vede tot timpul partea bună a lucrurilor.
Corneliu stă tăcut și observă. Poartă un zâmbet cât se poate de subțire oriunde se duce. Își privește prietenii ca la teatru și preferă să nu-i întrerupă.
— Așa? Și dacă ne trăgeam de șireturi, care ar fi fost problema? Sunteți geloși?! întrebă Ana cu un zâmbet până la urechi.
Alex le zâmbi și el de complezență.
Nimeni nu-l știe prea bine pe Alex. E proaspăt venit în grupulețul ăsta. Nimeni nu își bate capul cu el, „doar un alt iubit al Anei”. Cine îi mai poate ține minte: Andrei, Adrian, Anton, Alain Delon...
— Nu mai pot de gelozie. Hai, că e târziu și mai e și jocul. Să-i dăm bice! îi împinse Dan pe toți la un loc.
Dan și Diana sunt ultimii de care trebuie să vă spun. Dan are o calviție ce-l atacă pe la tâmple. El își valorifică fiecare secundă ca un metronom. Și când își pierde timpul poți pune pariu că și-l pierde eficient.
Diana, zveltă și independentă, ar fi venit și singură în seara asta, dacă Dan nu și-ar fi făcut timp. Cei doi formează un cuplu profesionist și mai ales profitabil.
Ăștia sunt toți și trebuie să recunosc că îmi sunt simpatici.
— E toată lumea pregătită pentru o seară de aventură? Dacă veți trece peste toate obstacolele cu dibăcie, recompensele vor fi pe măsură. Bine ați venit la Vânătoarea de Comori! Cine va supraviețui acestei nopți va avea ce povesti nepoților.
— Și când mă gândesc că bunicu’ povestea cum a fost în război, se amuză Dan.
— E un joc interesant, un joc pe viață și pe moarte, cu întorsături de situație, dramă și mister, completă Sorin. Dar înainte de asta, toate telefoanele aici, în săculeț. Nu vreau să găsiți indicii pe internet sau să sunați după ajutor. Sunteți pe cont propriu!
— Ce crezi că plănuiesc? întrebă Cătălina.
— Nu știu, dar uite ce privire are Simona, i se mișcă rotițele în cap, îi răspunse Bogdan.
În timp ce Sorin dosi telefoanele, Simona scoase o găletușă în care erau împăturite câteva bilețele.
— Fiecare cuplu trebuie să-și aleagă un bilet pentru a vedea ce le relevă viitorul. Biletele o să vă trimită în căutarea de indicii, cu o singură excepție. O pereche v-a rămâne cu noi.
— Hopa, ăștia ne dau afară, murmură Ana.
— Stai liniștită, cu norocul meu noi stăm pe tușă, îi zâmbi Bogdan.
— Poate stai tu, eu nu vreau, îl înghionti Bianca.
— Dacă prindeți voi biletul cu stat în casă, facem schimb, eu am venit să mă relaxez, nu să alerg ca un bezmetic noaptea pe străzi, mustăci Dan.
— Nimeni nu face schimb, interveni Simona. Primul indiciu va fi în acest apartament, următoarele nu se știe, poate vă vor purta la colțul străzii, poate la capătul pământului. Să aveți grijă, să nu cădeți acolo!
— Nu e drăguță? îi șopti Cătălina lui Corneliu, el încuviință docil.
— Pe bune? Ai pus indicii prin tot orașul? întrebă amuzată Ana.
— A spus întreaga lume, fi atentă dragă, o corectă Alex.
— Asta e, ți-am zis eu, uită-te cum i se învârt rotițele alea, continuă Bogdan.
— Putem pierde chiar de la prima tragere la sorți? încercă să înțeleagă Bianca.
— Nu pierde nimeni, o pereche va sta cu noi. Avem și pentru ei pregătite câteva surprize. Doar nu vreți să ne lăsați singuri pe aici? completă Sorin.
— Abia am venit și ne dă afară, îți vine să crezi? spuse Diana.
— Noi oricum nu avem chef să ne plimbăm de colo colo, rămânem noi să păzim gazdele, se oferi Dan alături de Diana.
— Nuu, după noroc, îi rugă Simona. Gata, să înceapă dansul!
— Înainte de toate, paharele sus. Are toată lumea un pahar?
Gazdele uitaseră de Alex, dar Ana îi dădu paharul ei.
— Mai iau unul din bucătărie, știu unde le țin. Fi atent acolo ce zice.
— După cum v-am spus, aceasta este una din nopțile unde viața și moartea stau pe muchie de cuțit. Dragii mei, în pahare este o toxină cu efect întârziat, aveți trei ore să descâlciți ghicitorile, dacă nu... somnul de veci. Până la fund!
— Ce vrea să zică cu asta? întrebă confuz Alex.
— Vor să se culce și ei pe la patru, îl lămuri Dan.
Simona le aruncă o privire lungă.
— Scuze, e un joc pe viață și pe moarte, dar se termină în trei ore, reformulă Dan.
— Aia e... până la fund, și Alex goli paharul.
Simona se uită la ceas.
— Este doisprezece, la trei vreau să fiți aici, să tragem linie.
— Îmi încerc eu primul norocul, se hotărî Bogdan. Ia să vedem ce zice: „Viața e o parodie, iar moartea o comedie. Dacă ești mort și vrei să faci o plimbare, unde ai face-o oare, când rămâi fără răsuflare?”
— Și zici că răspunsul e pe aici? întrebă Bianca.
— Poate că și răspunsul rimează, sugeră Ana, ce tocmai se întorsese din bucătărie fără pahar.
— Primul indiciu e în apartament, după aceea nu se știe. Cine urmează? trecu mai departe Simona.
— Trag eu al doilea... și noi rămânem aici, concluzionă Alex. „Să nu ai încredere în mâna care te hrănește. Ai rămas cu gazdele așa că fi precaut și te ferește. Ei câștigă doar dacă toți ceilalți pierd, firește.”
— Trebuia să mă lași pe mine, se bosumflă Ana.
— Minunat, asta înseamnă că restul plecăm pe coclauri, spuse Dan trăgând următorul bilet.
„Câteodată foamea mă cuprinde doar gândindu-mă la tine. Dorința se aprinde și doar la rece se mai stinge.”
— Pun pariu că e în bucătărie, îi șopti Diana.
— După tine, fomiță, o împinse Dan.
— Cine urmează? întrebă Sorin.
— Noi am mai rămas, răspunse Cătălina. Sper că mai e ceva interesant și pentru noi.
— Bineînțeles, îi zâmbi Simona.
— Să vedem, Cătălina luă biletul: „Nu am pretenții de a te curăța de intenții. Vreau doar să miroși a trandafiri spinoși.”
— Și o să mă lași să-ți cotrobăi prin casă până găsesc trandafirii ăștia? întrebă Corneliu.
— Toată casa vă stă la dispoziție, căutați peste tot, Simona continuă cu un zâmbet răutăcios. Chiar și antidotul stă ascuns prin apartament.
— Dar dacă găsiți bani, să-i lăsați acolo, completă repede Sorin. Nu ne încurcăm cu lucruri atât de banale.
Dar dacă unii prieteni nu se mulțumesc cu atât? Dacă unii prieteni se hotărăsc să-și complice viața?
Apartamentul 13 din blocul 23 de pe strada Voivodina este locul nostru de joacă. Această adunare ad-hoc are loc într-un apartament semidecomandat cu două camere. La intrare, dăm de un hol mic, cochet, ce a fost mobilat util și plăcut. Din el putem invada bucătăria și sufrageria. Sufrageria e rezonabil de mare. Un alt hol leagă sufrageria de dormitor și baie. Un balcon stă întins lung în fața sufrageriei. Balconul ar fi fost un loc bun pentru v-ați ascunselea, dacă s-ar fi gândit cineva la asta.
Acest cuibușor de nebunii a fost aranjat cu meticulozitate, însă unele lucruri au mai fost lăsate și la voia întâmplării, tocmai pentru ca jocul să aibă parte și de hazard.
Pentru această petrecere casa a fost pigulită, camerele aerisite, biblioteca ștearsă, cărțile ordonate, gresia spălată. Fiecare colțișor a fost aranjat, iar tot felul de lucruri curioase au fost puse pe ici, pe colo, pentru a ademenii priviri și mâini iscoditoare.
Până și cele mai neînsemnate lucruri au o poveste de spus în această casă. Ușa de la balcon e ținută deschisă de o piatră albă. Ar fi putut fi o piatră oarecare, însă în acest apartament e o bucată neșlefuită de marmură din Paros. Surorile acestei pietre sunt admirate în muzee din toată lumea, sub formă de nasuri, mâini, buci și țâțe antice. Un set de căsuțe sculptate în lemn, se odihnesc pe un raft din bibliotecă și poartă povestea unui lemnar chior din Abaclia. O clepsidră ce așteaptă să fie întoarsă e umplută cu nisip roz luat, cândva, într-o toamnă caldă, din Creta.
În mijlocul sufrageriei, o masă rotundă își așteaptă invitați să se așeze ca la conferință. Masa, de obicei îndoită pe jumătate și lipită de un calorifer, e acum piesa de rezistență. O canapea și două fotolii completează camera.
Cam atât despre locație.
— Ok, suntem gata? întrebă Simona.
Simona și Sorin sunt organizatorii acestei petreceri, gazdele noastre din această noapte de pomină. Simona dă impresia unei femei plictisite ce încearcă să scape de monotonie, îi place să danseze, merge prea repede pe stradă și îl scoală din somn pe Sorin când se bâțâie noaptea. E un titirez înnăscut.
Sorin e un tip calm, ce încearcă să-i facă pe plac. El a acceptat ideea acestei seri fără reticențe, pe când alții ar fi fost ceva mai... circumspecți.
Seara a început, iar toți prietenii sunt curioși ce li s-a pregătit. Simona își adună amicii dispersați.
— Ok, suntem gata? întrebă iar Simona.
— Stai! Nu suntem toți. Ana și Alex se giugiulesc în bucătărie, se hlizi o fată cu părul prins în coc.
Încă ceva, trebuie să vă prezint și invitații.
Ana e o blondă cu părul scurt căruia îi place să stea mai mult în picioarele goale, chestie care o enervează la culme pe organizatoarea noastră. Ana emanează o nonșalanță contagioasă, oamenii se destind în prezența ei. Însă, fără să o știe, Ana deja a enervat-o pe Simona cu lăbuțele ei drăguțe ce lasă amprente pe parchetul din bucătărie.
— Ar fi bine să te duci acolo, până nu încep chestii mai serioase, ști cât e de pofticioasă, adăugă Bogdan ridicându-și sprâncenele.
Gândul Simonei sării la un fund ce se odihnește pe blatul din bucătărie. Se tot gândise la amprentele de picioare, dar acum imaginea asta le înlocuise.
— Nu fi porc, îi dădu un cot jumătatea lui mai bună.
— Parcă tu nu o ști...
— Cineva să-i cheme și pe ei, răspunse scurt Simona scuturând ușor din cap.
— Mă duc eu, acceptă înțelegătoare Cătălina.
— A rămas ca în liceu, se ascunde pe unde poate și-și face de cap, oftă Bogdan.
Bogdan și Bianca sunt cuplul ăla care se ceartă tot timpul din orice. Când îi vezi se ciondănesc. Parcă ar fi căsătoriți de-o viață. Ea cochetă și frumoasă, cu părul ridicat și gâtul lung descoperit, el subțirel, chipeș și cu un spirit de observație cârcotaș.
— Hai că i-am adus, Sorin le explica cum e cu aragazul cu inducție, îi lămuri Cătălina și se așeză lângă Corneliu.
Cătălina e o păpușă de fată, ca o figură de porțelan. Și-ar fi dorit să fie ceva mai înaltă, dar asta e, nu le poți avea pe toate. Etern optimistă, vede tot timpul partea bună a lucrurilor.
Corneliu stă tăcut și observă. Poartă un zâmbet cât se poate de subțire oriunde se duce. Își privește prietenii ca la teatru și preferă să nu-i întrerupă.
— Așa? Și dacă ne trăgeam de șireturi, care ar fi fost problema? Sunteți geloși?! întrebă Ana cu un zâmbet până la urechi.
Alex le zâmbi și el de complezență.
Nimeni nu-l știe prea bine pe Alex. E proaspăt venit în grupulețul ăsta. Nimeni nu își bate capul cu el, „doar un alt iubit al Anei”. Cine îi mai poate ține minte: Andrei, Adrian, Anton, Alain Delon...
— Nu mai pot de gelozie. Hai, că e târziu și mai e și jocul. Să-i dăm bice! îi împinse Dan pe toți la un loc.
Dan și Diana sunt ultimii de care trebuie să vă spun. Dan are o calviție ce-l atacă pe la tâmple. El își valorifică fiecare secundă ca un metronom. Și când își pierde timpul poți pune pariu că și-l pierde eficient.
Diana, zveltă și independentă, ar fi venit și singură în seara asta, dacă Dan nu și-ar fi făcut timp. Cei doi formează un cuplu profesionist și mai ales profitabil.
Ăștia sunt toți și trebuie să recunosc că îmi sunt simpatici.
— E toată lumea pregătită pentru o seară de aventură? Dacă veți trece peste toate obstacolele cu dibăcie, recompensele vor fi pe măsură. Bine ați venit la Vânătoarea de Comori! Cine va supraviețui acestei nopți va avea ce povesti nepoților.
— Și când mă gândesc că bunicu’ povestea cum a fost în război, se amuză Dan.
— E un joc interesant, un joc pe viață și pe moarte, cu întorsături de situație, dramă și mister, completă Sorin. Dar înainte de asta, toate telefoanele aici, în săculeț. Nu vreau să găsiți indicii pe internet sau să sunați după ajutor. Sunteți pe cont propriu!
— Ce crezi că plănuiesc? întrebă Cătălina.
— Nu știu, dar uite ce privire are Simona, i se mișcă rotițele în cap, îi răspunse Bogdan.
În timp ce Sorin dosi telefoanele, Simona scoase o găletușă în care erau împăturite câteva bilețele.
— Fiecare cuplu trebuie să-și aleagă un bilet pentru a vedea ce le relevă viitorul. Biletele o să vă trimită în căutarea de indicii, cu o singură excepție. O pereche v-a rămâne cu noi.
— Hopa, ăștia ne dau afară, murmură Ana.
— Stai liniștită, cu norocul meu noi stăm pe tușă, îi zâmbi Bogdan.
— Poate stai tu, eu nu vreau, îl înghionti Bianca.
— Dacă prindeți voi biletul cu stat în casă, facem schimb, eu am venit să mă relaxez, nu să alerg ca un bezmetic noaptea pe străzi, mustăci Dan.
— Nimeni nu face schimb, interveni Simona. Primul indiciu va fi în acest apartament, următoarele nu se știe, poate vă vor purta la colțul străzii, poate la capătul pământului. Să aveți grijă, să nu cădeți acolo!
— Nu e drăguță? îi șopti Cătălina lui Corneliu, el încuviință docil.
— Pe bune? Ai pus indicii prin tot orașul? întrebă amuzată Ana.
— A spus întreaga lume, fi atentă dragă, o corectă Alex.
— Asta e, ți-am zis eu, uită-te cum i se învârt rotițele alea, continuă Bogdan.
— Putem pierde chiar de la prima tragere la sorți? încercă să înțeleagă Bianca.
— Nu pierde nimeni, o pereche va sta cu noi. Avem și pentru ei pregătite câteva surprize. Doar nu vreți să ne lăsați singuri pe aici? completă Sorin.
— Abia am venit și ne dă afară, îți vine să crezi? spuse Diana.
— Noi oricum nu avem chef să ne plimbăm de colo colo, rămânem noi să păzim gazdele, se oferi Dan alături de Diana.
— Nuu, după noroc, îi rugă Simona. Gata, să înceapă dansul!
— Înainte de toate, paharele sus. Are toată lumea un pahar?
Gazdele uitaseră de Alex, dar Ana îi dădu paharul ei.
— Mai iau unul din bucătărie, știu unde le țin. Fi atent acolo ce zice.
— După cum v-am spus, aceasta este una din nopțile unde viața și moartea stau pe muchie de cuțit. Dragii mei, în pahare este o toxină cu efect întârziat, aveți trei ore să descâlciți ghicitorile, dacă nu... somnul de veci. Până la fund!
— Ce vrea să zică cu asta? întrebă confuz Alex.
— Vor să se culce și ei pe la patru, îl lămuri Dan.
Simona le aruncă o privire lungă.
— Scuze, e un joc pe viață și pe moarte, dar se termină în trei ore, reformulă Dan.
— Aia e... până la fund, și Alex goli paharul.
Simona se uită la ceas.
— Este doisprezece, la trei vreau să fiți aici, să tragem linie.
— Îmi încerc eu primul norocul, se hotărî Bogdan. Ia să vedem ce zice: „Viața e o parodie, iar moartea o comedie. Dacă ești mort și vrei să faci o plimbare, unde ai face-o oare, când rămâi fără răsuflare?”
— Și zici că răspunsul e pe aici? întrebă Bianca.
— Poate că și răspunsul rimează, sugeră Ana, ce tocmai se întorsese din bucătărie fără pahar.
— Primul indiciu e în apartament, după aceea nu se știe. Cine urmează? trecu mai departe Simona.
— Trag eu al doilea... și noi rămânem aici, concluzionă Alex. „Să nu ai încredere în mâna care te hrănește. Ai rămas cu gazdele așa că fi precaut și te ferește. Ei câștigă doar dacă toți ceilalți pierd, firește.”
— Trebuia să mă lași pe mine, se bosumflă Ana.
— Minunat, asta înseamnă că restul plecăm pe coclauri, spuse Dan trăgând următorul bilet.
„Câteodată foamea mă cuprinde doar gândindu-mă la tine. Dorința se aprinde și doar la rece se mai stinge.”
— Pun pariu că e în bucătărie, îi șopti Diana.
— După tine, fomiță, o împinse Dan.
— Cine urmează? întrebă Sorin.
— Noi am mai rămas, răspunse Cătălina. Sper că mai e ceva interesant și pentru noi.
— Bineînțeles, îi zâmbi Simona.
— Să vedem, Cătălina luă biletul: „Nu am pretenții de a te curăța de intenții. Vreau doar să miroși a trandafiri spinoși.”
— Și o să mă lași să-ți cotrobăi prin casă până găsesc trandafirii ăștia? întrebă Corneliu.
— Toată casa vă stă la dispoziție, căutați peste tot, Simona continuă cu un zâmbet răutăcios. Chiar și antidotul stă ascuns prin apartament.
— Dar dacă găsiți bani, să-i lăsați acolo, completă repede Sorin. Nu ne încurcăm cu lucruri atât de banale.
Cotrobăire
— Gata, am scăpat, să-i lăsăm să-și bată capul. Cât despre voi doi, ce să zic, vă dau niște prăjituri?
Simona îi luă de o parte pe Ana și Alex, cei doi desemnați să stea în casă.
— Cum v-a venit ideea pentru jocul ăsta? întrebă Alex.
— Am zis să mai schimbăm atmosfera. Acum avem enigmă, suspans, mister, e ca într-un roman.
— Ce roman? întrebă Ana iritată că trebuia să rămână în casă.
— Unul cu detectivi, îi răspunse Sorin.
Simona îi luă de o parte pe Ana și Alex, cei doi desemnați să stea în casă.
— Cum v-a venit ideea pentru jocul ăsta? întrebă Alex.
— Am zis să mai schimbăm atmosfera. Acum avem enigmă, suspans, mister, e ca într-un roman.
— Ce roman? întrebă Ana iritată că trebuia să rămână în casă.
— Unul cu detectivi, îi răspunse Sorin.
*
— Auzi „după ce nu mai răsuflu” ajung în pământ, nu? întrebă Bogdan.
— Într-un mormânt, completă Bianca.
— Poate într-un ghiveci, intui Bogdan. E mai practic, aici, în apartamentul ăsta.
— Hai măi, chiar crezi că vrea să-i deranjezi florile? îl certă Bianca.
— Tocmai ce ne-au spus că putem să le răscolim casa. Eu cred că vrea să-i întoarcem casa pe dos, să-i dăm covoarele la o parte, să-i răsturnăm ghivecele. Zic să n-o dezamăgim!
Bianca îl lăsă pe Bogdan să-și facă de cap și plecă să arunce o privire prin bibliotecă. Bogdan începu să scormonească prin ghivecele de pe balcon.
— Nebunule, ce cauți prin pământul la flori? șopti Corneliu.
— Te gândeai să faci la fel. Recunoaște!
— Da, dar noi chiar avem ceva legat de flori.
— Aha.
— Are trandafiri pe aici?
— Nu știu.
Intuiția o purtă pe Bianca la bibliotecă, erau mai multe feluri de a te plimba printre morți. Căută o carte în temă și puse mâna pe cotorul ei. O trase ușor afară pe lângă căsuțele de lemn. O răsfoi privind ilustratele cu Dante și Virgiliu pășind prin cercurile infernului, când dintre două pagini sări un bilet.
„Felicitări! Dacă tot ai ajuns până aici continuă: Într-un parc nu prea departe, doi prieteni stau aparte. Într-o cutie să îi pui, iar acasă să-i dispui.”
— Hei, nebunu’, nu mai scormoni, am găsit, îl strigă Bianca.
— Ce? Nu se poate, unde era? veni Bogdan cu mâinile murdare.
— În cartea asta.
— Vrăjeală, era mai amuzantă idea mea.
— Du-te și te spală pe mâini. Să nu le zici că ai scormonit prin flori, că te mănânc.
— A spus „prin toată casa”, bombăni el mergând înapoi pe balcon.
— Numai tu ai nevoie de indicații speciale.
— Sunt un original!
— Un pic prea original. Ce-i mai faci la ghiveciul ăla?
— Stai fată, aranjez înapoi pământul. Sau continui tu căutările, îl întrebă pe Corneliu.
— Dacă n-ai găsit tu nimic, nu are rost. Eu caut „un miros de trandafiri” și nu văd trandafiri pe aici.
— Într-un mormânt, completă Bianca.
— Poate într-un ghiveci, intui Bogdan. E mai practic, aici, în apartamentul ăsta.
— Hai măi, chiar crezi că vrea să-i deranjezi florile? îl certă Bianca.
— Tocmai ce ne-au spus că putem să le răscolim casa. Eu cred că vrea să-i întoarcem casa pe dos, să-i dăm covoarele la o parte, să-i răsturnăm ghivecele. Zic să n-o dezamăgim!
Bianca îl lăsă pe Bogdan să-și facă de cap și plecă să arunce o privire prin bibliotecă. Bogdan începu să scormonească prin ghivecele de pe balcon.
— Nebunule, ce cauți prin pământul la flori? șopti Corneliu.
— Te gândeai să faci la fel. Recunoaște!
— Da, dar noi chiar avem ceva legat de flori.
— Aha.
— Are trandafiri pe aici?
— Nu știu.
Intuiția o purtă pe Bianca la bibliotecă, erau mai multe feluri de a te plimba printre morți. Căută o carte în temă și puse mâna pe cotorul ei. O trase ușor afară pe lângă căsuțele de lemn. O răsfoi privind ilustratele cu Dante și Virgiliu pășind prin cercurile infernului, când dintre două pagini sări un bilet.
„Felicitări! Dacă tot ai ajuns până aici continuă: Într-un parc nu prea departe, doi prieteni stau aparte. Într-o cutie să îi pui, iar acasă să-i dispui.”
— Hei, nebunu’, nu mai scormoni, am găsit, îl strigă Bianca.
— Ce? Nu se poate, unde era? veni Bogdan cu mâinile murdare.
— În cartea asta.
— Vrăjeală, era mai amuzantă idea mea.
— Du-te și te spală pe mâini. Să nu le zici că ai scormonit prin flori, că te mănânc.
— A spus „prin toată casa”, bombăni el mergând înapoi pe balcon.
— Numai tu ai nevoie de indicații speciale.
— Sunt un original!
— Un pic prea original. Ce-i mai faci la ghiveciul ăla?
— Stai fată, aranjez înapoi pământul. Sau continui tu căutările, îl întrebă pe Corneliu.
— Dacă n-ai găsit tu nimic, nu are rost. Eu caut „un miros de trandafiri” și nu văd trandafiri pe aici.
*
În bucătărie, Simona, scoase pe masă o vază pentru un buchet de flori, așeză câteva prăjiturele pe un platou și desfăcu o sticlă cu vin. Bău un pahar și înfulecă o prăjitură.
— Cu toată pregătirea pentru seara asta, nu am mâncat nimic.
— Care sunt mai bune astea roz sau alea bleu?
— Toate sunt bune, gustați și vedeți. Mă întorc imediat, trebuie să văd ce fac ceilalți.
Alex întinse mâna să ia o prăjitură.
— Stai, îi dădu peste mână Ana. Ea de care a luat?
— Ce? Nu știu...
— Ce culoare avea?
— Are vreo importanță?
— Gândește-te, în stânga sunt bleu, în dreapta roz. De care a luat?
Alex își ridică ochii la tavan, încercând să-și aducă aminte, apoi își coborî privirea și investigă platourile.
— În partea stângă lipsește una.
— De aici?
— Da.
— Când o să se întoarcă o să te întrebe dacă ai gustat din prăjituri. Biletul nostru spune „să nu ai încredere în mâna care te hrănește”.
— Aha, a început jocul.
— De cum ai citit biletul. Ai grijă ce faci, îi șopti Ana, auzind-o pe Simona că revine.
Pe hol Simona îi petrecea pe ceilalți invitați spre ieșire.
— Cu toată pregătirea pentru seara asta, nu am mâncat nimic.
— Care sunt mai bune astea roz sau alea bleu?
— Toate sunt bune, gustați și vedeți. Mă întorc imediat, trebuie să văd ce fac ceilalți.
Alex întinse mâna să ia o prăjitură.
— Stai, îi dădu peste mână Ana. Ea de care a luat?
— Ce? Nu știu...
— Ce culoare avea?
— Are vreo importanță?
— Gândește-te, în stânga sunt bleu, în dreapta roz. De care a luat?
Alex își ridică ochii la tavan, încercând să-și aducă aminte, apoi își coborî privirea și investigă platourile.
— În partea stângă lipsește una.
— De aici?
— Da.
— Când o să se întoarcă o să te întrebe dacă ai gustat din prăjituri. Biletul nostru spune „să nu ai încredere în mâna care te hrănește”.
— Aha, a început jocul.
— De cum ai citit biletul. Ai grijă ce faci, îi șopti Ana, auzind-o pe Simona că revine.
Pe hol Simona îi petrecea pe ceilalți invitați spre ieșire.
*
— Voi unde ați găsit indiciul? întrebă Dan.
— Sub eticheta la un șampon, îi răspunse Corneliu. Cică miroase a trandafiri.
— A noastră era în congelator, îi spuse încântată Diana, în timp ce degusta o înghețată furată.
— Sub eticheta la un șampon, îi răspunse Corneliu. Cică miroase a trandafiri.
— A noastră era în congelator, îi spuse încântată Diana, în timp ce degusta o înghețată furată.
*
Alex și Ana puteau vedea mânerul apăsat al uși de la bucătărie, iar când vocile părăsiră apartamentul, capul Simonei intră să investigheze.
— Ați gustat?
— Păi, unele dintre ele ar trebui să ne omoare și nu am vrut să riscăm.
— Zice că sunt otrăvite, spuse incredul Alex.
— Nu se știe niciodată, răspunse încet Simona apoi își îngustă ochii, inspectând farfuria cu prăjituri.
— Te-am văzut când ai luat una bleu. Astea trebuie să fie fără probleme, și fără să mai dea explicații Alex înfulecă o prăjitură.
Ana se uită la el, apoi la Simona, așteptând verdictul. Simona ridică o sprânceană.
— Da, una bleu am mâncat.
— Și ce se întâmplă dacă mănânc și una roz? întrebă Alex inspectând o altă prăjitură.
— Ați gustat?
— Păi, unele dintre ele ar trebui să ne omoare și nu am vrut să riscăm.
— Zice că sunt otrăvite, spuse incredul Alex.
— Nu se știe niciodată, răspunse încet Simona apoi își îngustă ochii, inspectând farfuria cu prăjituri.
— Te-am văzut când ai luat una bleu. Astea trebuie să fie fără probleme, și fără să mai dea explicații Alex înfulecă o prăjitură.
Ana se uită la el, apoi la Simona, așteptând verdictul. Simona ridică o sprânceană.
— Da, una bleu am mâncat.
— Și ce se întâmplă dacă mănânc și una roz? întrebă Alex inspectând o altă prăjitură.
Exploraţiune
După ora 12, noaptea devine magică. Ai trecut într-o nouă zi, dar vechea zi trage de timp, nu e gata să se termine. Asta simțeau Corneliu și Cătălina, plimbându-se spre cimitirul Reînvierii de pe strada Reînvierii.
Nu știu cum au căpătat numele ăsta, însă este un nume ridicol, mai ales pentru un cimitir. Și cel mai probabil reclamă falsă.
— E o prostie, e închis la ora asta, doar nu sărim gardul?
— Ști care e chestia, nu știm dacă e închis.
— Ce?
— Îi mai fură lumea pe morți?
— Nu știu, nu-i fură, dar tot cred că e închis.
— Trebuie să fie un paznic pe aici.
— Doarme la ora asta.
— Și ce facem?
— Încercăm poarta, dacă e deschis intrăm, dacă nu, nu. Plecăm și cu asta basta.
— Bine, du-te și încearcă.
Corneliu se învârti în stânga, se învârti în dreapta, iscodind să nu-l vadă nimeni, dar până la urmă apăsă clanța mare din mijlocul porții. Poarta de fier se revoltă cu un scârțâit ruginit, însă nu îi dădu drumul înăuntru.
— E închis, să plecăm! se grăbi Corneliu.
— Stai, e o gaură aici...
Poarta mare era într-adevăr închisă, un lacăt o ținea ferecată la nivelul genunchilor, însă intrarea mare avea decupată și o ușă mică deschisă într-o parte.
— Asta mare pentru mașini, asta mică pentru oameni.
— De ce nu-i niciun paznic pe aici? întrebă aproape enervat Corneliu.
Nu știu cum au căpătat numele ăsta, însă este un nume ridicol, mai ales pentru un cimitir. Și cel mai probabil reclamă falsă.
— E o prostie, e închis la ora asta, doar nu sărim gardul?
— Ști care e chestia, nu știm dacă e închis.
— Ce?
— Îi mai fură lumea pe morți?
— Nu știu, nu-i fură, dar tot cred că e închis.
— Trebuie să fie un paznic pe aici.
— Doarme la ora asta.
— Și ce facem?
— Încercăm poarta, dacă e deschis intrăm, dacă nu, nu. Plecăm și cu asta basta.
— Bine, du-te și încearcă.
Corneliu se învârti în stânga, se învârti în dreapta, iscodind să nu-l vadă nimeni, dar până la urmă apăsă clanța mare din mijlocul porții. Poarta de fier se revoltă cu un scârțâit ruginit, însă nu îi dădu drumul înăuntru.
— E închis, să plecăm! se grăbi Corneliu.
— Stai, e o gaură aici...
Poarta mare era într-adevăr închisă, un lacăt o ținea ferecată la nivelul genunchilor, însă intrarea mare avea decupată și o ușă mică deschisă într-o parte.
— Asta mare pentru mașini, asta mică pentru oameni.
— De ce nu-i niciun paznic pe aici? întrebă aproape enervat Corneliu.
*
— Am ajuns în parc. Și acu’? întrebă Bianca exasperată.
— Căutăm ceva, niște prieteni într-o cutie.
Bogdan reciti biletul: „Într-un parc nu prea departe, doi prieteni stau aparte. Într-o cutie să îi pui, iar acasă să-i dispui.”
— Ști cum sună biletul ăsta: du-te în parc găsește un vagabond și adu-l acasă.
— Dar într-o cutie.
— Nu ți se pare că se purtau un pic cam ciudat?
— Cine, Sorinatu și Simonata?
— Păreau cam agitați.
— E de la jocul ăsta. Nu vezi? Căutăm indicii pe coclauri. Au stat să aranjeze toate astea, vor și ei să iasă bine.
— Oho... și uite acolo, e o coșmelie dintr-aia în care intri și-ți faci poze.
— Dacă noi suntem prietenii pierduți, intrăm în cutia aia și facem o poză?
— Iar o poză, o pui în ramă și o dispui, nu?
— Asta e. Hai, că mi-au înghețat degetele.
— Căutăm ceva, niște prieteni într-o cutie.
Bogdan reciti biletul: „Într-un parc nu prea departe, doi prieteni stau aparte. Într-o cutie să îi pui, iar acasă să-i dispui.”
— Ști cum sună biletul ăsta: du-te în parc găsește un vagabond și adu-l acasă.
— Dar într-o cutie.
— Nu ți se pare că se purtau un pic cam ciudat?
— Cine, Sorinatu și Simonata?
— Păreau cam agitați.
— E de la jocul ăsta. Nu vezi? Căutăm indicii pe coclauri. Au stat să aranjeze toate astea, vor și ei să iasă bine.
— Oho... și uite acolo, e o coșmelie dintr-aia în care intri și-ți faci poze.
— Dacă noi suntem prietenii pierduți, intrăm în cutia aia și facem o poză?
— Iar o poză, o pui în ramă și o dispui, nu?
— Asta e. Hai, că mi-au înghețat degetele.
Casă dulce casă
La masa rotundă, în mijlocul sufrageriei, stăteau amuzându-se Alex, care până la urmă se abținuse de la prăjiturile roz, Ana, Simona și Sorin.
Simona deretica pe lângă ei, așezând farfuriuțe de pe masă în așteptarea celor plecați.
— Vin? întrebă ea.
— Da, răspunse Alex.
— Alb sau roșu?
— Roșu.
Simona îi turnă lui roșu, iar ei își turnă alb.
— Ana? întrebă Simona.
Ana îi luă paharul Simonei și îl înlocui cu cel a lui Alex.
— Doar apă, și, privind zâmbetul ce se lărgea pe fața Simonei, adăugă, de la robinet.
— Foarte bine, încuviință Simona. Dar mie nu îmi place vinul roșu, și împinse paharul schimbat într-o parte.
— Și ăla e otrăvit? Nu mai poate omu’ nimic cu voi, și cu asta mai înfulecă o prăjitură bleu, dar și acestea erau pe terminate.
Un ciocănit la ușă. Simona deschise.
— Ne-am întors, intonă veselă Cătălina.
— Și nu am găsit nimic, completă Corneliu.
— Dar am intrat în cimitir, continuă Cătălina râzând nervos.
— Și nu ați găsit rezolvarea? îi chestionă Simona.
— Ce scria pe biletul vostru? întrebă Ana.
— „În cimitir sunt multe fețe albe la ten. Multe cunoștințe, dar niciun prieten.”
— A doua parte e din latină. E un proverb, li se alătură Sorin și o luă în brațe pe Simona. „Multa hospicias nullas amicitias” e pe mormântul unui poet.
— Și trebuia să găsim asta pe întuneric?
— Au pierdut? întrebă Ana.
— Da, le răspunse Simona și le întinse platoul pe care rămăseseră doar prăjituri roz-bombon.
Cătălina luă una.
— E cu alune?
Simona îl lăsă și pe Corneliu să ia una și puse platoul la loc.
— Migdale? încercă Corneliu stând un pic pe gânduri.
Cei doi se așezară la masă. Simona își trase un scaun mai aproape de ei.
— Cum v-ați distrat pe aici? întrebă Corneliu cu gura plină.
— Cu grijă, spuse Ana.
— Ăsta era biletul nostru: „Să nu ai încredere în mâna care te hrănește. Ai rămas cu gazdele așa că fi precaut și te ferește”, citi Alex.
— Asta am făcut, ne-am ferit de gazde, explică Ana.
— De asta nu v-ați atins de prăjituri? Nu sunt rele, îi ațâță Cătălina.
— Apropo de asta, să vă spun o chestie amuzantă, doar unul dintr-o mie de oameni pot să-și dea seama de gustul cianurii. Ce gust credeți că are? îi întrebă Sorin.
Cătălina își pierdu echilibrul de pe scaun, dar Simona o prinse și o puse la loc. Corneliu își întoarse privirea spre ea, își deschise gura și înțepeni într-o grimasă cu ochii cât cepele.
— Migdale, își răspunse singur la întrebare Sorin și îi închise ochii lui Corneliu.
— Ce dracu? sări Alex.
— Nu vă uitați așa, erau oricum descalificați, se apără Simona apucând-o pe Cătălina de brațe.
Sorin îl apucă pe Corneliu în timp ce Simona începu să o târască pe Cătălina spre dormitor,
— Despre asta am vorbit toată noaptea. Mă ajuți? Să eliberăm locul pentru finală, întrebă Sorin, trăgându-l pe Corneliu de pe scaun.
— Asta... nu are cum..., se bâlbâi Alex.
— Ce ați făcut, v-ați pierdut mințile? Trebuie să sunăm la ambulanță. Telefoanele! se agită Ana în stânga și în dreapta.
— Pot să-ți dau un telefon, să suni la poliție, la pompieri, la ce vrei tu, dar așa îi condamni pe ceilalți. Sper că nu ai uitat, doar câștigătorii au șansa la antidot.
— Ați înnebunit, șopti perplex Alex.
— E valabil și pentru voi. Singurul fel în care puteți scăpa de aici, este să duceți jocul până la capăt. Acum, ajută-mă să-l duc în dormitor.
— Nu mă mai ating de nimic, declară Alex și se îndepărtă de masă.
— Cum vrei. Ehh, puteam să-l luăm frumos pe sus. Cică eu sunt nebun, dar el vrea să stea cu mortul la masă.
Sorin îl târî pe Corneliu până în dormitor și îl întinse în pat lângă Cătălina.
— Am fi putut fi noi în locul lor de 100 de ori până acum, șopti îngrozită Ana.
Simona deretica pe lângă ei, așezând farfuriuțe de pe masă în așteptarea celor plecați.
— Vin? întrebă ea.
— Da, răspunse Alex.
— Alb sau roșu?
— Roșu.
Simona îi turnă lui roșu, iar ei își turnă alb.
— Ana? întrebă Simona.
Ana îi luă paharul Simonei și îl înlocui cu cel a lui Alex.
— Doar apă, și, privind zâmbetul ce se lărgea pe fața Simonei, adăugă, de la robinet.
— Foarte bine, încuviință Simona. Dar mie nu îmi place vinul roșu, și împinse paharul schimbat într-o parte.
— Și ăla e otrăvit? Nu mai poate omu’ nimic cu voi, și cu asta mai înfulecă o prăjitură bleu, dar și acestea erau pe terminate.
Un ciocănit la ușă. Simona deschise.
— Ne-am întors, intonă veselă Cătălina.
— Și nu am găsit nimic, completă Corneliu.
— Dar am intrat în cimitir, continuă Cătălina râzând nervos.
— Și nu ați găsit rezolvarea? îi chestionă Simona.
— Ce scria pe biletul vostru? întrebă Ana.
— „În cimitir sunt multe fețe albe la ten. Multe cunoștințe, dar niciun prieten.”
— A doua parte e din latină. E un proverb, li se alătură Sorin și o luă în brațe pe Simona. „Multa hospicias nullas amicitias” e pe mormântul unui poet.
— Și trebuia să găsim asta pe întuneric?
— Au pierdut? întrebă Ana.
— Da, le răspunse Simona și le întinse platoul pe care rămăseseră doar prăjituri roz-bombon.
Cătălina luă una.
— E cu alune?
Simona îl lăsă și pe Corneliu să ia una și puse platoul la loc.
— Migdale? încercă Corneliu stând un pic pe gânduri.
Cei doi se așezară la masă. Simona își trase un scaun mai aproape de ei.
— Cum v-ați distrat pe aici? întrebă Corneliu cu gura plină.
— Cu grijă, spuse Ana.
— Ăsta era biletul nostru: „Să nu ai încredere în mâna care te hrănește. Ai rămas cu gazdele așa că fi precaut și te ferește”, citi Alex.
— Asta am făcut, ne-am ferit de gazde, explică Ana.
— De asta nu v-ați atins de prăjituri? Nu sunt rele, îi ațâță Cătălina.
— Apropo de asta, să vă spun o chestie amuzantă, doar unul dintr-o mie de oameni pot să-și dea seama de gustul cianurii. Ce gust credeți că are? îi întrebă Sorin.
Cătălina își pierdu echilibrul de pe scaun, dar Simona o prinse și o puse la loc. Corneliu își întoarse privirea spre ea, își deschise gura și înțepeni într-o grimasă cu ochii cât cepele.
— Migdale, își răspunse singur la întrebare Sorin și îi închise ochii lui Corneliu.
— Ce dracu? sări Alex.
— Nu vă uitați așa, erau oricum descalificați, se apără Simona apucând-o pe Cătălina de brațe.
Sorin îl apucă pe Corneliu în timp ce Simona începu să o târască pe Cătălina spre dormitor,
— Despre asta am vorbit toată noaptea. Mă ajuți? Să eliberăm locul pentru finală, întrebă Sorin, trăgându-l pe Corneliu de pe scaun.
— Asta... nu are cum..., se bâlbâi Alex.
— Ce ați făcut, v-ați pierdut mințile? Trebuie să sunăm la ambulanță. Telefoanele! se agită Ana în stânga și în dreapta.
— Pot să-ți dau un telefon, să suni la poliție, la pompieri, la ce vrei tu, dar așa îi condamni pe ceilalți. Sper că nu ai uitat, doar câștigătorii au șansa la antidot.
— Ați înnebunit, șopti perplex Alex.
— E valabil și pentru voi. Singurul fel în care puteți scăpa de aici, este să duceți jocul până la capăt. Acum, ajută-mă să-l duc în dormitor.
— Nu mă mai ating de nimic, declară Alex și se îndepărtă de masă.
— Cum vrei. Ehh, puteam să-l luăm frumos pe sus. Cică eu sunt nebun, dar el vrea să stea cu mortul la masă.
Sorin îl târî pe Corneliu până în dormitor și îl întinse în pat lângă Cătălina.
— Am fi putut fi noi în locul lor de 100 de ori până acum, șopti îngrozită Ana.
*
Seara continuă sumbru pentru prietenii noștri. Cei patru rămași în picioare se priveau ca într-un film din vestul sălbatic. Tensiunea fu spartă de un zgomot. Cineva bătu la ușa neîncuiată și intră fără să mai aștepte invitații speciale.
— V-ați întors! exclamă entuziast Simona.
— Da și avem răspunsul la ghicitoare. Dacă nu e ce trebuie, măcar să primim niște puncte pentru idee, spuse Bogdan din hol, dezbrăcându-se de geacă.
— Noi eram prietenii din parc, nu? Ne-am pozat într-o cabină foto și am adus fotografiile, să le dispui, spuse Bianca îmbujorată.
— Nu s-a mai întors nimeni?
— Sunteți primii care v-ați întors cu o rezolvare și asta vă duce în finală, spuse Sorin primind pozele făcute în parc. Excelent!
— Restul pe unde or fi?
— Umblă după indicii, doar că nu mai e timp, le răspunse zâmbitoare Simona.
— V-ați întors! exclamă entuziast Simona.
— Da și avem răspunsul la ghicitoare. Dacă nu e ce trebuie, măcar să primim niște puncte pentru idee, spuse Bogdan din hol, dezbrăcându-se de geacă.
— Noi eram prietenii din parc, nu? Ne-am pozat într-o cabină foto și am adus fotografiile, să le dispui, spuse Bianca îmbujorată.
— Nu s-a mai întors nimeni?
— Sunteți primii care v-ați întors cu o rezolvare și asta vă duce în finală, spuse Sorin primind pozele făcute în parc. Excelent!
— Restul pe unde or fi?
— Umblă după indicii, doar că nu mai e timp, le răspunse zâmbitoare Simona.
Bun sfârșit
Ana și Alex își mușcau limbile, în timp ce Simona privea ceremonios ceasul rotund ce atârna între ei pe perete.
— S-a făcut trei! Cei ce nu au ajuns înapoi au fost descalificați.
— Dacă nu le luai telefoanele, puteam să-i sunăm. Cred că nici nu știu cât e ceasul.
— Nu putem să-i așteptăm până dimineață, dădu din umeri Sorin.
— Bun, să jucăm finala, că m-a luat somnul, căscă liniștit Bogdan.
— Ce vreți de la noi? întrebă sumbru Alex.
— Ca să fie mai interesant și să putem participa și noi, finala va fi un joc de noroc, zâmbi cu gura până la urechi Simona. Ca o ruletă rusească, dar fără pistol.
Din bucătărie se întoarse Sorin cu trei pahare negre acoperite cu capace de cafea, prin care puteai sorbi, dar nu puteai vedea conținutul.
— Două din ele au vin roșu, iar după cum știu Alex și Ana, pentru că s-au ferit de el toată noaptea, vinul roșu este cel „pierzător”, iar celălalt, vinul alb, e câștigător. Fiecare cuplu își alege un pahar și bea.
— Păi și miza? întrebă Bogdan.
Sorin se ridică și aduse una din căsuțele de lemn de pe bibliotecă. Căsuța era un cufăr decorativ.
— Asta este pentru câștigători, spuse el. Se deschide într-un fel mai curios, o să vedeți.
— Premiul este înăuntru, îi continuă idea Simona.
— Și ce e înăuntru? întrebă Bianca, în timp ce Bogdan se tolănea pe canapea.
— O să păstrăm surpriza, dar e ceva cu care o să dovediți că ați câștigat vânătoarea de comori din seara asta, explică Sorin.
— Cine începe?
— Voi, dacă tot ați găsit rezolvarea pe afară, aveți șansa să alegeți primii, iar ei după voi, pentru că au stat cuminți în casă, iar ultimul pahar îl luăm noi.
— Să amestecăm paharele, să nu existe suspiciuni.
După ce Bianca învârti paharele, veni rândul Anei se le amestece. În timp ce restul erau întorși cu spatele, Ana îi șopti lui Alex.
— Eu nu am apucat să beau șampanie.
— Știu, înghit eu tot. Orice faci să nu bei.
— Ce șușotim acolo? întrebă Simona.
— Hai, că m-a luat somnul, îi împinse Sorin de la spate.
— Bun, să alegem, spuse Bogdan căscând din nou. Alege, dragă, pentru noi.
— Din Oceanul Pacific, a ieșit un pește mic și pe coada lui scria: Ieși afară dumneata! Ăsta!
Bianca apucă paharul din mijloc. Alex luă paharul din stânga și îl întinse Anei. Simona trase paharul rămas aproape de ea.
— Momentul adevărului.
— După ce bem se termină jocul? Nu mai e nimic după asta? întrebă Alex.
— Nimic.
Bianca i se alătură lui Bogdan pe canapea. Bogdan bău primul apoi îi dădu paharul Biancăi.
— Și ce se întâmplă dacă eu sunt prea tâmp să-mi dau seama după gust dacă e roșu sau alb?
Bianca bău restul paharului.
— Ești groaznic, al nostru e roșu, spuse Bianca, privindu-l pe Bogdan care începuse să caște, dar rămăsese cu capul pe spate.
În clipa următoare Bianca îi căzu în poală, iar pe Simona o bufni râsul.
— Chiar a fost roșu, spuse ea amuzată.
— E rândul vostru.
— Și dacă refuzăm? întrebă Alex.
Din camera alăturată, unde fuseseră depozitați Corneliu și Cătălina, începu să se audă un zgomot groaznic de om ce se îneacă.
— Ar fi bine să vă grăbiți, nu mai e timp, spuse Sorin bătând cu un deget în cutia de lemn.
— Să bem împreună! Menținem suspansul până la sfârșit!? îi provocă Ana.
— Doamnele primele! sugeră Simona și își puse paharul la buze.
Ana îi urmă exemplul, apoi îi dădu paharul lui Alex. Alex îl bău până la fund și îl răsturnă pe masă.
— Melodramatic, îmi place! iar Sorin termină la rândul său paharul și-l copie pe Alex răsturnând paharul pe masă.
Sorin și Simona își zâmbiră mulțumiți.
— S-a terminat.
— Ne-ați omorât pe toți? întrebă Alex, și o privi cu speranță pe Ana.
— Nu, ce fel de joc s-ar termina în halul ăsta? Unul din pahare nu a avut nimic.
Simona o studia pe Ana în așteptarea unui semn de leșin, când se opri asupra buzelor ei.
— Ea nu a băut! A trișat!
Simona se întinse spre cutia de pe masă, dar leșină peste ea.
— Ghinion, mai reuși să spună Sorin și se scurse și el pe jos.
Ana smulse cutia de sub Simona și alergă spre dormitor. Se chinuia să o desfacă când Alex i-o luă din mână și o făcu bucăți de un perete. Un bilețel se făcu văzut printre așchii.
— „Felicitări insomniacilor - Ați câștigat!”.
— Asta e tot!?
Ana deschise ușa și îl văzu pe Corneliu stând pe spate cu o pătură pe burtă, sforăind înecat.
Ana, tremurând din toate încheieturile, se apropie de pat, se uită la cei doi. Îl întoarse pe Corneliu pe o parte și reveni cu un zâmbet tâmp la Alex. Luă o pernă de pe pat și plecă spre sufragerie. Ana îi puse perna sub cap lui Sorin, singurul ce stătea întins pe jos.
— Dorm, cred că toți dorm, îi explică ea lui Alex.
O bătaie întârziată se auzi la ușă.
— Cine naiba mai e?
Din holul de la intrare scoase capul Dan.
— Salut gașcă, lu' pisi i s-a făcut somn și am dus-o acasă, am venit doar să iau telefoanele.
Alex îi aduse din dormitor săculețul cu telefoane.
— Astea două, mersi. Văd că v-ați pus pe chelfăneală, nu glumă.
— Da... s-a terminat cu o băută, răsuflă Alex aruncându-i o privire confuză.
— Mai stați?
— Nu știu? Să plecăm? întrebă Ana epuizată.
— Hai, că sunt cu mașina, strâng ei când se scoală, iar Dan îi luă spre ușă.
— S-a făcut trei! Cei ce nu au ajuns înapoi au fost descalificați.
— Dacă nu le luai telefoanele, puteam să-i sunăm. Cred că nici nu știu cât e ceasul.
— Nu putem să-i așteptăm până dimineață, dădu din umeri Sorin.
— Bun, să jucăm finala, că m-a luat somnul, căscă liniștit Bogdan.
— Ce vreți de la noi? întrebă sumbru Alex.
— Ca să fie mai interesant și să putem participa și noi, finala va fi un joc de noroc, zâmbi cu gura până la urechi Simona. Ca o ruletă rusească, dar fără pistol.
Din bucătărie se întoarse Sorin cu trei pahare negre acoperite cu capace de cafea, prin care puteai sorbi, dar nu puteai vedea conținutul.
— Două din ele au vin roșu, iar după cum știu Alex și Ana, pentru că s-au ferit de el toată noaptea, vinul roșu este cel „pierzător”, iar celălalt, vinul alb, e câștigător. Fiecare cuplu își alege un pahar și bea.
— Păi și miza? întrebă Bogdan.
Sorin se ridică și aduse una din căsuțele de lemn de pe bibliotecă. Căsuța era un cufăr decorativ.
— Asta este pentru câștigători, spuse el. Se deschide într-un fel mai curios, o să vedeți.
— Premiul este înăuntru, îi continuă idea Simona.
— Și ce e înăuntru? întrebă Bianca, în timp ce Bogdan se tolănea pe canapea.
— O să păstrăm surpriza, dar e ceva cu care o să dovediți că ați câștigat vânătoarea de comori din seara asta, explică Sorin.
— Cine începe?
— Voi, dacă tot ați găsit rezolvarea pe afară, aveți șansa să alegeți primii, iar ei după voi, pentru că au stat cuminți în casă, iar ultimul pahar îl luăm noi.
— Să amestecăm paharele, să nu existe suspiciuni.
După ce Bianca învârti paharele, veni rândul Anei se le amestece. În timp ce restul erau întorși cu spatele, Ana îi șopti lui Alex.
— Eu nu am apucat să beau șampanie.
— Știu, înghit eu tot. Orice faci să nu bei.
— Ce șușotim acolo? întrebă Simona.
— Hai, că m-a luat somnul, îi împinse Sorin de la spate.
— Bun, să alegem, spuse Bogdan căscând din nou. Alege, dragă, pentru noi.
— Din Oceanul Pacific, a ieșit un pește mic și pe coada lui scria: Ieși afară dumneata! Ăsta!
Bianca apucă paharul din mijloc. Alex luă paharul din stânga și îl întinse Anei. Simona trase paharul rămas aproape de ea.
— Momentul adevărului.
— După ce bem se termină jocul? Nu mai e nimic după asta? întrebă Alex.
— Nimic.
Bianca i se alătură lui Bogdan pe canapea. Bogdan bău primul apoi îi dădu paharul Biancăi.
— Și ce se întâmplă dacă eu sunt prea tâmp să-mi dau seama după gust dacă e roșu sau alb?
Bianca bău restul paharului.
— Ești groaznic, al nostru e roșu, spuse Bianca, privindu-l pe Bogdan care începuse să caște, dar rămăsese cu capul pe spate.
În clipa următoare Bianca îi căzu în poală, iar pe Simona o bufni râsul.
— Chiar a fost roșu, spuse ea amuzată.
— E rândul vostru.
— Și dacă refuzăm? întrebă Alex.
Din camera alăturată, unde fuseseră depozitați Corneliu și Cătălina, începu să se audă un zgomot groaznic de om ce se îneacă.
— Ar fi bine să vă grăbiți, nu mai e timp, spuse Sorin bătând cu un deget în cutia de lemn.
— Să bem împreună! Menținem suspansul până la sfârșit!? îi provocă Ana.
— Doamnele primele! sugeră Simona și își puse paharul la buze.
Ana îi urmă exemplul, apoi îi dădu paharul lui Alex. Alex îl bău până la fund și îl răsturnă pe masă.
— Melodramatic, îmi place! iar Sorin termină la rândul său paharul și-l copie pe Alex răsturnând paharul pe masă.
Sorin și Simona își zâmbiră mulțumiți.
— S-a terminat.
— Ne-ați omorât pe toți? întrebă Alex, și o privi cu speranță pe Ana.
— Nu, ce fel de joc s-ar termina în halul ăsta? Unul din pahare nu a avut nimic.
Simona o studia pe Ana în așteptarea unui semn de leșin, când se opri asupra buzelor ei.
— Ea nu a băut! A trișat!
Simona se întinse spre cutia de pe masă, dar leșină peste ea.
— Ghinion, mai reuși să spună Sorin și se scurse și el pe jos.
Ana smulse cutia de sub Simona și alergă spre dormitor. Se chinuia să o desfacă când Alex i-o luă din mână și o făcu bucăți de un perete. Un bilețel se făcu văzut printre așchii.
— „Felicitări insomniacilor - Ați câștigat!”.
— Asta e tot!?
Ana deschise ușa și îl văzu pe Corneliu stând pe spate cu o pătură pe burtă, sforăind înecat.
Ana, tremurând din toate încheieturile, se apropie de pat, se uită la cei doi. Îl întoarse pe Corneliu pe o parte și reveni cu un zâmbet tâmp la Alex. Luă o pernă de pe pat și plecă spre sufragerie. Ana îi puse perna sub cap lui Sorin, singurul ce stătea întins pe jos.
— Dorm, cred că toți dorm, îi explică ea lui Alex.
O bătaie întârziată se auzi la ușă.
— Cine naiba mai e?
Din holul de la intrare scoase capul Dan.
— Salut gașcă, lu' pisi i s-a făcut somn și am dus-o acasă, am venit doar să iau telefoanele.
Alex îi aduse din dormitor săculețul cu telefoane.
— Astea două, mersi. Văd că v-ați pus pe chelfăneală, nu glumă.
— Da... s-a terminat cu o băută, răsuflă Alex aruncându-i o privire confuză.
— Mai stați?
— Nu știu? Să plecăm? întrebă Ana epuizată.
— Hai, că sunt cu mașina, strâng ei când se scoală, iar Dan îi luă spre ușă.
Epilog
Putem ști vreodată cu adevărat gândurile vrunui alt om, naiba știe, eu tind să cred că nu.
Supraviețuitorii insomniaci ai vânătorii de comori din apartamentul 13 de pe strada Voivodina au plecat acasă cu un bilet câștigător. Restul și-au găsit odihna după o seară minunată și... poate că dorm și acum.
Supraviețuitorii insomniaci ai vânătorii de comori din apartamentul 13 de pe strada Voivodina au plecat acasă cu un bilet câștigător. Restul și-au găsit odihna după o seară minunată și... poate că dorm și acum.
Fotografie de Marijana
